Suntem tare supărate că nu mai putem încărca poze pe acest blog. O să cautăm să ne mutăm în altă parte … păcat, ne obişnuiserăm deja cu setările

… dar mai stâlcim anumite cuvinte, mai cu seamă cele cu x:
- alesc (Alex)
- ruschi (Ruxi)
- bedem (vedem)
- locopter (elicopter)
În rest spunem aproape totul corect și vorbim mult, tare mult. Încă n-a început perioada de ce?-urilor, dar trebuie să localizăm totul și predomină unde?

La multi ani, bunicule! … asta a fost fraza zilei.

Aceasta a fost declaraţia pe care mi-a facut-o astazi Maria. Radiez!
Nu mai pot adăuga nimic!

Sunt două săptămâni lungi de când am lasat-o la bunici. Ştiu că se simte bine acolo, are copii cu care să se joace, bunicii îi fac toate poftele, animalele din curte o îndrăgesc, vecinii şi prietenii aidoma. Mie însă mi-e foarte dor de goangă, pardon, de gonguţă!

Avem trei câini. Pe 30 iunie se face un an de când nu mai este Lupita, dar locul ei a fost ocupat destul de repede de o căţelusă, Grasa (Maria preferă să-i zică Groasa), ce ne stătea de ceva vreme în faţa porţii şi care odată cu “plecarea” lupoaicei şi-a făcut curaj şi a intrat în curte. Deci Puiu, Picu-Buricu şi Grasa.
Avem o groază de căţei din plus. Căţelul Dominic (primit, evident, de la Dominic), pudelul fetiţă albastru cu codiţe şi fundiţe de la Adrian, căţelul gălbior şi sforăitor de la Vio, Pufi de la Tuşi, dogul german, tot de la Tuşi, urecheatul maro de la Bobo, Coco, Matei şi Adi, pufosul frumosul Portar de la Bunicu Micu şi încă o altă trupă de căţei din pluş pe care nu mai ştiu de unde-i avem.
Toţi sunt prietenii Mariei. Cu toţi se joacă.
DAR niciunul nu se compară cu doggy, marea iubire. Bătrân, uzat, ros, spintecat, cândva decapitat şi apoi operat, cu un ochi mâncat, fără coadă şi trufă, fără strop de frumuseţe, o arătare deplorabilă şi semi-hidoasă, un mini-monstru, ce mai … o pocitanie. DA, acesta este prietenul ei cel mai bun, cu el adoarme, cu el se trezeşte, pe el îl strânge până îl frânge de bucurie sau jale în braţe, el o înveseleşte şi o linişteşte, el e al ei şi ea-l iubeşte!

Maria adună păpădia uscată şi vine la mine să suflu seminţele: - Fuflă mama!

Când am ajuns la bunici era deja primăvară. Liliacul înflorit, lalelele chiar un pic trecute, începuseră să se deschidă irişii multicolori adunaţi cu pasiune de bunica. O curte mare, o curte plină de frumuseţi. Maria s-a întâlnit şi cu o mulţime de iepuraşi (nu doar de ciocolată), a ciocnit cu noi ouă roşii şi când s-a plictisit de ele a început să le spargă şi pe cele crude şi să picteze ferestrele cu mânuţele murdare … talentată, nevoie mare!
Nini, căţelul cel mai mic din curte a însoţit-o mereu când ieşea la plimbare. Bucurie clară de ambele părţi
!

Poate aşa este firesc şi Maria nu e decât un copil ca oricare altul, dar eu sunt foarte uimită de memoria acestei făpturi. Are doi saci plini de jucării din pluş şi încă multe altele înşirate prin casă. Un singur ursuleţ l-am cumpărat eu de la florărie. (Uimitor loc de comercializat jucării, nu?) Toate celelalte sunt primite. Hai să zicem că o parte i-au fost dăruite când era mică, mică şi provenienţa acelora e normal să nu şi-o amintească, dar toate cele primite în ultimul an ştie de la cine le are. Ştie şi de unde a primit pantofiorii, bluziţele, bebe-colacul de WC (inutil deocamdată), cărţile, bicicleta fără pedale, mingiuţele, ştie şi cine ne-a adus somonul pe care l-am gătit, ştie unde a lăsat în urmă cu câteva zile diferite obiecte, ştie toate locurile pe unde am fost, ştie la cine mergem când încă suntem la câteva străzi depărtare de respectiva destinaţie. Recunoaşte deja peste o sută de animale, ştie culorile, ştie cifrele (nu le zice mereu în ordinea corectă, dar le spune pe toate) şi nici eu nu mai ştiu ce nu ştie. Ahh, nu ştie să facă la oliţă şi, sincer, asta mi-aş dori foarte mult să ştie.

Astăzi a fost ziua mea. Bunica mi-a făcut un tort. Pardon, cake. Cu frişcă proaspătă fără chimicale şi întăritori. Cu mure, căpşuni şi portocale. Cu multă iubire. Şi cu două lumânări cârlionţate. Groaznic. Erau aprinse. Tortul meu era în flăcări. M-am panicat! Cu toţii mă îndemnau să sting eu focul, dar mă temeam. Am vrut să plâng. M-am stăpânit, dar m-am ferit! Mama, pompierul de serviciu, a intervenit la timp. Bună treabă … că ar fi fost păcat să nu ne bucurăm de aşa un tort delicios!
În partea a doua vă voi povesti şi de petrecere, dar toate la vremea lor! (Deocamdată aşteptăm pozele de la mini-party.)